Ne gasiti pe blogul nostru, pe Twitter, pe Facebook, LinkedIn si Flickr.
Va multumim ca ati intrat in jocul nostru.
Speram sa ramanem prieteni, chiar daca acum stiti cine suntem.

(Post lejer, numai potrivit cu vremea de aseara, pe care trebuia sa il scriu vineri.)
Pe caietul meu A4, de matematica, cu spira si coperti cartonate, am notat urmatoarele:

1. Mesagerii ploii – Ismail Kadare. Nu e o carte geniala, dar daca va plac romanele pseudo-istorice recomandam.
2. Ca am aflat ca de pe 18 mai incepe o serie de proiectii foarte de neratat: Lumea nefericita in filmele lui Michael Haneke.
3. Jazzanova
4. Ne-a placut, tot ieri, ca pe mesele de la Carturesti, de pe terasa, se gaseau caramele cu Institutul Polonez.
5. Lecturi Urbane la TNB. Nu am fost, dar ideea este superba. O sa venim, cand ne da voie sefa.
6. Exista o sansa sa vina Piturca la Steaua si sa taca Gigi Becali. (Habar nu am de ce este asta important, mi se pare absurda agitatia asta fotbalistica, dar eu scriu ce am primit la dictare)
7. Designul si cromatica cartilor noastre de vizita; le-am vazut, in premiera, miercuri.

Nu am mai scris de ceva timp. Logistica ne omoara. Acum de exemplu incercam sa ne asezam prin birouri. Iar asta nu este deloc simplu. Am, de exemplu, de rezolvat urmatoarea problema:

Suntem 14 oameni si avem doua birouri ca in desenul de mai jos.

Ca sa vedem cum ne aranjam am cerut fiecaruia sa-mi trimita cate un mail cu cerintele lor. Iata ce am primit:

• PR1: Eu vreau sa stau singur, fara vreun birou lipit de al meu, si  neaparat la geam;
• PR2: Eu vreau sa stau langa PR7. Si langa noi mai poate sa stea cineva, nu ne deranjeaza;
• PR3: Eu  vreau in biroul 2 si vreau sa stau ca si pana acum cu PR12, dar vreau ca birourile noastre sa fie perpendiculare, ca nu vreau sa se uita in desktopul. E prietena mea, dar ma deranjeaza asta;
• PR4: Eu vreau oriunde, da` sa fie la geam;
• PR5: Eu vreau birou grupat cu PR13 si PR11 si in niciun caz cu PR14;
• PR6: Nu vreau sa stau langa usa, ca sa se frece lumea in capul meu tot timpul;
• PR7: Eu vreau sa am o colega in stanga si una in dreapta; Imi place la mijloc:D
• PR8: Eu vreau cu PR14 si noi vrem la usa, ca fumam si iesim des;
• PR9: Clar in biroul2, ca e mai dragut; si vreau undeva intr-un colt ca sa-mi aduc rafturile mele de colt;
• PR10: Cu PR4, in biroul 1;
• PR11: In biroul 1, cu prietena mea PR13, poate sa mai stea cineva cu noi, nu ne deranjeaza, dar eu nu vreau langa usa;
• PR12: Vreau langa PR9 si vreau la mijoc;
• PR13: Vreau sa il vad ochi in ochi pe PR14; ca ii are albastri si ma binedispune;
• PR14: Eu vreau in biroul 1.

Bun. Si eu acum ce fac? Strig dupa ajutor, normal. Primii trei cetateni care imi ofera o solutie (pr.agency.to.be[at]gmail.com) vor fi invitati la toate evenimentele organizate de agentia noastra pana la sfarsitul anului.

UPDATE. Rezolvarea problemei este postata pe contul de Facebook.

Draga betonarmat,

Mai tii tu minte cum ai zis despre colega mea care a scris despre cum sa ratezi un interviu “am senzatia ca tipa care a scris chestia asta e sexi, mai ales in negru”. Eh, azi a venit in negru.  Si, da, e a naibii de sexi. Si a naibii, si sexi. Si, mai presus de toate, sefa mea.

Azi dimineata, a intrat in birou ca in oricare alta dimineata: binedispusa, gandind ca a ajuns la birou si ca, in sfarsit, lumea incepe sa se invarta. Ne-a zambit giocondian, ne-a zis acelasi invariabil “neata” si s-a oprit cateva secunde ca s-o putem admira. Probabil or fi fost milisecunde, dar pentru mine a fost un stop cadru.

Era genul de moment in care as fi vrut sa fie acolo si prietenii mei. Sa inteleaga de ce e misto sa faci PR. S-a asezat la birou si o voce interioara mi-a zis: “trebuie sa faci cele mai destepte chestii azi. S-o dai pe spate, sa vina la tine, sa te priveasca ridicand din spranceana si sa-ti zica: bravo”. Si, desi stiu ca acel “bravo” si l-ar spune tot ei, pentru ca m-a angajat, as fi fericit. Asa ca m-am gandit sa scriu scrisoarea asta. N-o sa-mi rupa capul. Nu e genul. Sunt doua variante:

1. ii place, rade si spune mandra: “foarte misto, sa scrii mai des”
2. i se pare ca am exagerat, face ochii mari in fata pc-ului si imi spune cald: “dragut, apreciez, dar am stabilit déjà cine scrie pe blog.

Iti doresc s-o cunosti candva. Pana atunci trebuie sa sa ma crezi pe cuvant ca la mine adrenalina nu vine de la deadlineuri.

Concurs - Dupa contul de Twitter ne-am facut si unul de Facebook. Si avem deja prieteni (fani suna foarte pretentios). Sarbatorim nasterea cu un concurs. El suna asa: Ne angajam, solemn, sa raspundem la orice intrebare primitaacolo, pe Facebook, pana la ora 14.00. Exceptie fac, desigur, intrebarile al caror raspuns ar duce la dezvaluirea prematura a identitatii noastre. Apoi, votam (noi, la birou, arbitrar) intrebarea cea mai tare*. Castigatorul primeste ce prajitura vrea el de la Boutique du Pain.

Mai repede decat ne-am fi asteptat avem si oameni prinsi in joc. Dietetik ne intreaba despre cum si de unde mancam, Raluca Ioana Popescu ne da probleme imposibile de aritmetica, iar Elena Ciric arunca subtil cu aproposuri. (Nu, nu ai dreptate, dar apreciem finetea intrebarii).

Telenovele -  O s-a despartit de iubit, deci suntem tristi impreuna cu P, prietena ea cea mai buna. Amandoua insa sunt foarte bucuroase ca (nu i-am retinut numele) s-a despartit de (nu i-am retinut numele). Asta in ciuda faptului ca ele sunt foarte bune prietene cu ea. Dar si cu el. Si ea e rea si el merita o iubita mai buna. Iar ea sa chinuie un strain, ca sa nu mai avem probleme din astea.

Heineken - Ne-am uitat de 10 ori la videoclipul de mai jos, emotionati. Nu stiu daca sunt bolnava, dar eu cand vad lucruri asa de bine facute aproape imi dau lacrimile.

Tag - A, sa nu uitam. Ileana Ghita ne-a invatat ca putem sa punem tag-uri si pe Facebook Page. Multumim!

Noi doua am ajuns la Romania-Georgia ispitite cu poze (Dieux du Stade Calendar) de catre un coleg. Nu o sa ii spunem numele. In primul rand pentru ca nu avem voie. In al doilea rand pentru ca l-a doborat o gripa (zice el); drept urmare ne-a lasat singure si ratacite in stadion.

Poate sa sune ca o plangere, dar nu e. Avand la activ contacte cu stadionul de fotbal (trei, impreuna) ne-am apropiat cu destula teama de experienta asta. Fara nici un motiv insa. O tribuna de rugby este un loc cu mult mai civilizat decat metroul, sau un club, sau un trotuar, sau marea majoritate a locurilor la care ne putem gandi in Bucuresti.

Nu stim ce se intampla acolo, daca tribuna e contaminata de jucatori sau invers, dar rareori am vazut un loc unde sa se aplaude atat, unde curtoazia e la ea acasa si unde nu iti spune nimeni, zambind insinuant: “Singura aici?” (Nu stiu de ce or crede ei ca sunt seducatori cand fac asta).

Revenim la rugby, nu avem nici o reclamatie. Jucatorii sunt ca in calendarul cu care am fost momite. Minus minunile pe care le face o sedinta foto si o prelucrare serioasa dupa. (Dar stim toti cum functioneaza asta, nu?) Din joc nu am priceput foarte mult; trebuie sa mai studiem regulamentul. A fost confortabil sa vedem ca mai erau destui ne-initiati pe stadion si intrebarea “acum ce s-a intamplat?” aparea destul de des in conversatie.

O alta surpriza placuta au fost cetatenii de pe bloguri si Twitter, mobilizati exemplar zilele trecute de Chinezu. Stiti discursurile alea superioare, care ne spun ca oamenii astia nu au viata in afara calculatorului? Well, cine mai spune asta ar trebui invitat la un meci de rugby. Am stat chiar in flancul drept al sectorului populat cu oamenii din online si putem sa juram ca a fost zona cea mai vie din tot stadionul. La capitolul “galerie” sunt foarte tari. Dupa ce ne lansam vrem si noi sa stam tot acolo si sa strigam la unison. (Probabil pana atunci o sa pricepem si de ce strigam.)

O sa comitem nedreptati, pentru ca putem sa ii enumeram dintre cei de mai sus doar pe cei pe care ii stim din poze online: Adi Zabava, Adrian Ciubotaru, Ruxandra Predescu, Sorin Rusi, David Pripas, Jack Rider, Claudiu Ciobanu, Irongate.  Promitem ca pana data viitoare ii invatam pe toti.

Daca vreti sa fiti la curent cu ce se intampla prin rugby urmariti #RugbyTweetMeet.

Cronica oficiala a partidei o gasiti pe site-ul Federatiei Romane de Rugby.

Leapsa asta, cu 10 principii, am luat-o singuri, de la autoservire. Asta pentru ca suntem  sociabili si dornici sa ne imprietenim cu lumea. (Nici nu am avea cum sa fim altfel, probabil, avand in vedere ce o sa vindem.). O adaptam cat sa se potriveasca unei agentii de PR si sper ca nu e un mare pacat.

Enuntam asadar zece principii care ne guverneaza. Sunt usor amestecate, din toate punctele de vedere. Adica sunt in doua limbi si despre mai multe zone care ne preocupa:

1. Fa ce promiti
2. Do it with passion
3. Go the extra mile
4. Be great at dealing with problems
5. Clientul nu are intotdeauna dreptate
6. Nici tu
7. Nobody wants to read your shit
8. Nu minti
9. Make money; the agency is a business
10. Have fun while doing all the above

Nu stim cine a pornit leapsa; am investigat pe mai multe bloguri [Surorile Marx, Another Cherry, Rebel Yell, Laura, A,D&C, Titus, Radu Panciuc, Andra Zaharia] dar nu am reusit sa gasim punctul de pornire.

Desi scris la plural articolul are, logic, un singur autor. E posibil ca luni sa fiu certata de partenerii mei, pentru ca este posibil ca partenerii mei sa nu fie de acord cu cele 10 principii. Este posibil si ca aceasta sa fie ultima data cand va mai scriu (nici nu stiti cat sunt de aprigi la manie). Daca se intampla ceva cu mine sa stiti ca o sa imi fie dor de voi.

Ne-am asezat la masa, noi astia mai batranii, si ne-am gandit ce ne-ar placea cel mai mult si cel mai mult la oamenii cu care o sa lucram. Dupa ce am construit fiecare o lista lunga de calitati, prezente sau dorite, am facut procesul invers. Am tot taiat din ele pana am ajuns la cel mai important numitor comun: initiativa*.

Suna simplu, dar nu e. Dintr-o multime de motive (frica, comoditate, lene, timiditate) oamenii sunt mai degraba predispusi sa nu aiba initiativa. E mai usor sa astepti sa ti se ceara ceva, sa ceri indrumari, sa faci totul numai cum si cand ti se spune. Initiativa presupune, fundamental, curaj. Trebuie sa iti asumi riscuri, sa iesi din zona in care stii ca totul e safe.

Vrem sa incurajam asta, vrem ca initiativa sa fie calitatea care ne defineste pe toti, de la primul pana la ultimul. Pentru ca numai asa putem sa ducem la capat planuri mari. Safe e mai mereu un sinonim pentru small.

_________________________
*INIŢIATÍVĂ, iniţiative, s.f. Faptul de a propune, de a organiza sau de a începe o acţiune, antrenând după sine şi pe alţii; însuşirea celui care îndrăzneşte sau este dispus să întreprindă cel dintâi ceva, din îndemn propriu. ♢ Expr. Din proprie iniţiativă = fără a fi îndemnat sau silit de altul. Sursa: DEX ‘98

Ne tot gandeam la asta, fara sa fi verbalizat gandul. Rolul de catalizator l-a jucat concursul de pe Fishington Post, in care ti se cerea sa desenezi pe un servetel agentia ideala. Si deodata am avut, vreo trei dintre noi, cam aceleasi intrebari: “When did it stop being fun?” si “Cum ne intoarcem acolo?”.

Unde te uiti in jur mai toata lumea se plange ca agentiile nu mai sunt ce au fost, ca totul s-a stricat sau se strica. Agentia era un loc unde iti doreai sa ajungi pentru ca se faceau lucruri destepte, pentru ca ti se cerea (si erai invatat) sa fii creativ, pentru ca lucrai si traiai printre oameni frumosi. Si toate “pentru”-urile astea  erau usor insumate in “e fun”. Chiar si cand era greu sau obositor sau frustrant era “fun”. Si brusc nu mai e.

Cred ca sta in puterea noastra, a oamenilor din agentii, sa aducem inapoi fun-ul. Stiu sigur ca suntem suficient de destepti si de puternici incat sa o putem face. Si mai cred ca este pragmatic necesar sa luptam pentru asta. Pentru ca numai din “fun” se nasc lucrurile bine facute, cele pentru care meritam sa fim bine platiti.

Noi, cel putin, suntem intr-o situatie privilegiata. Incercam sa strangem toate gandurile astea intr-un set de principii care sa ne ghideze. Si ne-am promis sa nu uitam sa fim “fun”.

Eu nu stiu ce sa zic despre fetele si flacaii de ne calca pragul pentru interviuri. In cel putin cateva cazuri am avut banuiala ca i-au trimis parintii cu forta si de fapt nu au nici un chef sa se angajeze. (Pot sa empatizez cu ei. Nici eu nu m-as mai face PR-ista, dar nu stiu sa fac altceva).

Trec peste ce stiu despre meserie (nimic) sau peste luptele greco-romane cu limba romana. E jumatate vina lor si jumatate a scolilor din care vin. Dar toate astea se corecteaza. Pe mine ma dispera atitudinile. Ultimele doua exemple:

1. Apaticul – Mergi la un interviu, te lasi rugat sa vorbesti, iar cand o faci raspunzi monosilabic. Nu iti trece in nici un moment prin cap ca omul din fata ta ar vrea sa te auda articuland, compunand. Nu dai nici un semn de creativitate si spontaneitate. Si la sfarsit intrebi candid: “Astept un semn de la dumneavoastra?” N-am ras, ca sa nu il ranesc, dar i-am spus sa nu astepte nimic. (Disclaimer. Nu, nu era timid, doar plictisit de viata.)

2.Jemanfisista – Da, suntem prietenosi, radem, ne vorbim la peltu. Nu, nu ne suim cu picioarele pe scaun, ca nici eu nu ma descalt in fata ta. Si nu ne aprindem cu dezinvoltura o tigara, ca si eu as vrea sa fumez si nu am facut-o, din respect pentru tine. Si da, apreciem noncomformismul, cand  este o specie a creativitatii,  dar nu si cand este un semn al lipsei de bun simt. Da, o sa fim prieteni. Si poate facem si o Casual Friday in care stam la birou in costume de baie (desi nu sunt convinsa ca vrea sa il vad pe sefa-miu in slip). Dar asteapta putin sa devenim prieteni.

Cum mai avem interviuri de luat cred ca subiectul asta se face serial.